Citeodata inchid usa sufrageriei care, altfel, sta tot timpul deschisa. O inchid de parca ma astept sa vad ceva in spatele ei. Dar nu este nimic. Multi ani a fost acolo o vioara, dormind in cutia sprijinita de perete: vioara ei. E-atit de mult de-atunci si totusi imi amintesc de parca a fost ieri.

Am vrut sa i-o dau inapoi dupa ce ne-am despartit. Dar am aminat de pe o zi pe alta si n-am facut-o. Atunci credeam ca era doar lene; acum ma gindesc ca de fapt imi doream sa o am acolo, sa o privesc amintindu-mi momentele cind ea imi cinta la vioara. Poate ca este ciudat dar, desi eu dorisem despartirea de stapina viorii, mai apoi mi-a fost dor de ea. Iar vioara mi-a tinut companie atitia ani, facindu-ma sa o simt inca aproape, ca si cum ar fi fost inca acolo, sau ca si cind avea sa se intoarca intr-o zi.

Imi amintesc noaptea in care am avut visul acela. A fost prima si ultima noapte cind am visat-o. Sau poate ar fi mai bine sa spun, noaptea in care a fost aici. Nu stiu bine ce s-a intimplat dar sunt sigur ca n-a fost doar un vis. Ea a fost aievea aici. M-a luat de mina si impreuna am mers la plaja noastra tainica. Acolo  am stat amindoi pe nisip, eu ascultind cum ea imi cinta la vioara cintece de dragoste, in noaptea blind luminata de luna.

Cum ar putea sa creada cineva asta ? Mai ales ca acum nimeni nu mai trece pe acolo, vechea plaja a fost de mult invadata de alge. De aceea nici nu am spus nimanui nimic despre noapte aceea; pentru ca stiu ca nimeni nu m-ar crede si toti m-ar socoti nebun. 

Nu sunt nebun. Pur si simplu a doua zi dimineata vioara nu mai era in spatele usii.

De atunci imi este si mai dor de ea. Si chiar si acum, dupa atita timp de la noaptea aceea, ma uit uneori dupa usa. Ca si cum m-as gindi ca vioara va reaparea intr-o zi la fel de misterios cum a disparut. Pina acum nimic. Dar speranta moare ultima. Si astept.

*

“Scuzati-ma, domnule, cred ca va apartine”

Omul cu haine ude si ponosite, raspindind in jur miros de peste, statea in pragul usii intinzindu-mi un obiect. Era o cutie de vioara acoperita cu colonii de scoici peste care ierburile marine tesusera o impletitura ciudata.

“E intr-o stare destul de proasta… se pare ca a stat in apa multa vreme. Totusi cartea de vizita din plastic s-a pastrat bine. Este numele unei femei iar adresa este cea de aici asa ca… i-o veti da dv. doamnei. Va doresc o zi buna”

“Hmmm… domnule… va rog… unde ati gasit-o ?”

“Mi s-a agatat in navod. Acolo, la vechea plaja parasita care acum  e acoperita de alge”.

© Toate drepturile apartin autorului.
Orice reproducere partiala sau totala a textelor publicate pe acest site web se poate face numai cu acordul scris al autorului.