Sunt poate prea multe furtuni in jurul nostru. Poate prea des suntem invaluiti de furtuni, purtati prea repede si prea departe pe aripile lor, fara a avea ragaz nici un moment sa privim inapoi… si prea des ne trezim prea singuri fara sa fi avut macar un moment in mijlocul furtunilor de a intelege unde am gresit… si astfel ne trezim din nou in mijlocul acelorasi furtuni, furtunile acelorasi greseli.

Sunt furtuni care nu-ti  lasa nici timpul de a iubi… atunci cind  ceea ce credeai a fi un joc te-a legat intr-atit incit nu te mai poti desprinde, si doar din teama nu o numesti “iubire”… iar cind ti-ai invins teama, furtuna te-a inghitit din nou, ametindu-te in singuratatea goanei nebune in care singurele popasuri par a fi fost facute doar pentru a-i rani pe cei dragi tie, pe care nu mai ai apoi timp nici sa-i vindeci nici sa le ceri iertare inainte ca furtuna sa te inghita din nou… Iar cind se intimpla astfel, de obicei urmatorul popas te gaseste asezind un tradafir vested de remuscari pe lespedea mormintului celor ucisi de tine atunci cind n-ai stiut ca arma de jucarie se va transforma in mesagerul de plumb al mortii numai atunci cind vei vrea tu sa te joci… si astfel furtunile ne poarta pe aripile lor, din ce in ce mai singuri cu fiecare moment de ragaz pe care ni-l lasa doar pentru a numara  greseli si morminte…

Si-n fiecare scurta clipa de ragaz speri ca e ultima, ca in cele din urma te vei opri pentru totdeauna si furtuna nu va mai rapi niciodata pacea zilelor si linistea noptilor tale…

 Dar eu sunt inca acolo, prizoniera in ochiul furtunii din care inca astept sa fiu eliberata de cel care ar intreba “Cind o sa vii ?”

Publicata in volumul "Amintirile Marii" - Editura Morosan, 2003

© Toate drepturile apartin autorului.
Orice reproducere partiala sau totala a textelor publicate pe acest site web se poate face numai cu acordul scris al autorului.