|
Nu mai tin minte cind am venit pe lume. Atita stiu: ca leaganul dintii mi-a fost o frunza de stejar si ca lumina strecurata printre ramurile dese m-a mingiiat cu iubire. Eram numai o ghinda mica, dar mama mea era lumina. Eu locuiam insa-n causul unei frunze la pieptul tatalui meu, stejarul cel batrin.
Mult ma iubeau parintii mei: mama ma trezea in fiecare dimineata cu raze de soare iar tata imi cinta spre seara cintec de leagan, cintec de frunza, si-adormeam in leaganul frunzei visind ingeri.
Astfel treceau in fosnet de frunze si cintec de pasari zilele mele. Dar intr-o dimineata cind m-am trezit, plouase aur peste padure. Imi venea sa cint de fericire fiindca nu mai vazusem niciodata ceva atit de frumos. Dar tristetea tatalui meu mi-a frint bucuria. “A venit toamna, fetito, mi-a spus el, si de-acum trebuie sa ne ducem, dar tu sa nu te sperii. La primavara vom invia din
nou, sa bucuram pamintul”.
Si-am mai trait asa o vreme, din ce in ce in mai multa lumina, din ce in ce intre mai putine frunze, pina cind intr-o zi tata m-a scapat din bratele-i batrine si obosite. Si foarte curind dupa aceea peste somnul meu leganat de trupurile frunzelor moarte a nins cu fulgi din aripi de ingeri. Si-apoi tot somnul mi-a fost aripa de inger si argint de luna pina cind, intr-o dimineata, m-am trezit gidilata ghidus de cornitele curioase ale unui melc.
- Buna dimineata, tata! am strigat vesela.
- Buna primavara, fata mea! mi-a raspuns stejarul cel batrin.
- Dar ce e asta? Intreaga iarna am visat milioane de ingeri si m-am trezit acum cu milioane de ochi. Ce s-a intimplat tata?
Tata nu mi-a raspuns nimic, dar am gasit raspunsul in fosnetul multiplicat la infinit al intrebarii mele. Nu mai eram micuta ghinda care intrase trista-n somnul iernii. Eram padure fosnind. Publicata in volumul "Amintirile Marii" - Editura Morosan, 2003 © Toate drepturile apartin autorului.
Orice reproducere partiala sau totala a textelor publicate pe acest site web se poate face numai cu acordul scris al autorului.
|
