Culoarea cenusie a cerului in zori imi aminteste ca se apropie iarasi iarna. Si iarasi frigul si pustiul va bintui toate sufletele, mai ales aici, la marginea marii. Ma tem de intoarcerea lungilor zile pustii, de singuratate, in care toate vorbele rasuna in tipete cu ecouri stranii. Nisip somnoros, mare infinita si cer plumburiu, o noua iarna a pamintului si a sufletului.

Azi dimineata am mai vazut plecind un stol de cocori. Zburau sus, conturati auriu de razele soarelui. Inca o data i-am vazut plecind, inca o data i-am vazut purtind vara pe aripile lor, ducind-o cu ei. Totusi o ultima farima de vara a ramas, in acest ultim cocor care n-a plecat inca, in acest cocor care vine spre mine mergind agale pe plaja.

“Sa nu pleci si tu” l-am rugat. “Daca ramii, fratii tai vor dori si ei sa ramina cu tine, ca sa nu te lase singur. Si astfel vara va ramine aici, pentru ca ea exista numai unde sunteti voi si fara aripile voastre care s-o poarte departe, ea nu va mai putea pleca. Toate vietatile pamintului ale padurii si ale marii se vor bucura daca voi nu plecati, fiindca daca ramineti voi, nu va mai fi niciodata iarna.”

“Poate ca ai dreptate”, mi-a raspuns cocorul. “Dar acum e tirziu. Poate iarna viitoare, cine stie… Acum  insa trebuie sa plec. Fratii mei sunt deja plecati si eu trebuie sa-i ajung din urma, altfel iarna ma va ucide. Am venit doar sa-mi iau ramas bun. Sa ma astepti fiindca la primavara o sa ma  intorc. O sa-mi fie dor de tine. La revedere, pescarusule”.

Publicata in revista "Altfel" - nr.48 / octombrie 2004

© Toate drepturile apartin autorului.
Orice reproducere partiala sau totala a textelor publicate pe acest site web se poate face numai cu acordul scris al autorului.