Inteapa noaptea frunzele cu sabii de fosnet si vin de pe toate zarile menestrelii tacerii cu abia stinse acorduri de greieri.

        Toti ingerii s-au dus si tremura ploaia in cumpana toamnei cum plinge femeia deznadajduita noaptea, la lumina gindurilor care dor arzind. E singura in intuneric si n-are cui sa spuna ca miinile intinse a chemare i le-a cuprins doar ploaia in catuse reci. Si ploaia despletita zguduie salbatic ferestrele indiferente indaratul carora, ea singura in insomnia lacrimii stie ca va muri uitata, intre la fel de neiubite frunze, instrainata-n amintiri... si-n toamna...

        Ploaia a ostenit vested. Se mai prelinge monoton pe geamuri suspinind cu lacrimi umilite intr-o rugaciune de iertare a trecutei dezlantuiri.

        Si ea a ramas tot acolo, in noaptea ostila, cu ochii mariti spre imagini ciudate, atenta si-ncordata, presimtind fiorul rece al picaturilor de ploaie cazind pe ochii orbi ai statuilor.

        Si fata de ceara a-ntors ochii de umeda frunza inspre Acolo Unde...

        ... nici nu-si mai poate urmari pina la capat gindurile, caci toate duc numai Acolo Unde in noaptea cetoasa o mina de roua asterne pe-o hirtie lunara cuvinte... cuvinte... cuvinte... dar nici un cuvint pentru ea...

        S-a rascolit iar vintul infiorind somnul frunzelor.

        A inflorit pe cer un fulger rosu - puntea de foc intre Departe si Aproape - dar prea iute s-a stins si n-a lasat in urma-i nici macar perfide stele sa-i lumineze calea spre Acolo femeii de Aici, din ce in ce mai singura si mai tacuta...

        Ar fi trebuit sa mai fie-o lumina pentru ca gindul plecat dupa calea de foc zarita o clipa in lumina de fulger s-ajunga la vreme; altfel, in zori ea se va face stana de piatra daca nici o mina de racoare nu va veni sa-i dezmierde iarba ochilor.

        Un greier a aburit c-un tril tacerea nefireasca si-a tacut brusc, speriat de ecou.
Noaptea rasfringe straniu formele umane cu sufletul inchis intr-o idee: femeia ingenuncheata incepea sa semene din ce in ce mai mult cu Toamna...

        Vin zorile cu pas infiorat;

        ... si Soarele, rupind zagazurile noptii, mingiie cu aur delicat roua tirzie de pe ochii morti ai statuii incremenite in culoarea dintre vis si legenda.

Publicata in volumul "Amintirile Marii" - Editura Morosan, 2003

© Toate drepturile apartin autorului.
Orice reproducere partiala sau totala a textelor publicate pe acest site web se poate face numai cu acordul scris al autorului.