Ce repede-ai venit anul asta surioara... Imi vad umbra lungindu-se pe pamint prea devreme si stiu ca esti deja aici si trebuie sa plec... si-mi ramasesera atitea lucruri de facut... Te-as ruga sa ma mai lasi sa ramin putin, dar stiu ca nu poti pleca inapoi si nici nu putem exista amindoua deodata... Desigur ca eu voi fi cea care pleaca... dar te rog promite-mi ca vei duce la bun sfirsit pentru mine ce mi-a ramas de facut...

        Stolurile de pasari calatoare imi vor purta ca-ntotdeauna trena de nori luminosi si subtiri pina in tarile calde de la marginile lumii, unde voi astepta inca un an sa ma intorc pe pamint... si mi-e mila de copacul acela care ramine singur, despuiat de cintec... Abia l-am convins sa inverzeasca din nou dupa ce se uscase de singuratate... Daca ramine pustiu tocmai acum, va muri de tristete... Te rog dezmiarda-l tu cu soarele tau blind si spune-i ca-mi va fi dor de el si ca la anul voi veni din nou sa-l invii cintindu-i din frunza... Mai trebuie sa mingii si nisipul nedumerit de umbra lunga a amurgurilor ce coboara asupra-i... Si mi-au mai ramas si citeva iubiri de incununat pe care te rog, Toamna, sa le pecetluiesti intru eternitate cu aurul tau.

Publicata in revista "Altfel" nr 6 / septembrie 1999

Publicata in volumul "Amintirile Marii" - Editura Morosan, 2003

© Toate drepturile apartin autorului.
Orice reproducere partiala sau totala a textelor publicate pe acest site web se poate face numai cu acordul scris al autorului.