A fost odata un fluture foarte singur si trist. Atit de singur si de trist ca nu mai voia sa traiasca. Si intr-o zi pe cind statea abatut pe malul marii, gindindu-se la zadarnicia vietii, a auzit linga el o voce mica si limpede:

        - Buna dimineata. Cine esti tu?

        - Eu sunt un fluture, dar tu? O piatra care vorbeste? Nu-mi vine sa cred!

        - Dar eu nu sunt o piatra, sunt o scoica si sunt vie ca si tine. Vrei sa fii prietenul meu?

        - Eu nu am prieteni. Sunt tare nefericit pentru ca nimeni nu ma iubeste si de aceea am vrut sa ma inec in mare.

        - Nu vreau sa mori. Si eu am fost la fel de singura si trista, nici eu n-am cunoscut iubirea. Dar acum ai venit tu si nici eu nici tu nu mai suntem singuri. Ramii cu mine, fii printul meu inaripat care sa-mi povesteasca ce-a vazut prin lume, tot ce ochii mei sarati, de fiica a marii, nu pot vedea.

        Si fluturele a ramas alaturi de scoica si s-au iubit mai mult decit se poate spune. Fluturele stringea pe    aripi culorile lumii si le daruia - buchet - iubitei sale, iar scoica inchidea in cochilia ei tot fosnetul misterios al adincurilor, aducindu-l in dar printului ei inaripat.

        Dar cum viata fluturilor e mai scurta decit a scoicilor, intr-o buna zi fluturele a murit. Scoica l-a ingropat in nisip si l-a plins mult de tot, atit de mult ca a murit si ea, de tristete, dizolvindu-se-n propriile ei   lacrimi pina cind n-a mai fost. Dar in dimineata zilei urmatoare, in jurul cochiliei goale ce imbratisa o movilita de nisip cu cruce de margean la cap, cazuse o ninsoare de sidef.

        Caci perla nu e altceva decit lacrima de scoica si pulbere de fluture amestecate cu multa, foarte multa iubire.

Publicata in volumul "Amintirile Marii" - Editura Morosan, 2003

© Toate drepturile apartin autorului.
Orice reproducere partiala sau totala a textelor publicate pe acest site web se poate face numai cu acordul scris al autorului.