E-o ceata de toamna tirzie, ca intr-o noapte de demult,  in care treceam pe linga umbra unor munti indepartati, doar banuindu-i semeti, ascunsi in fumul alburiu. Lacul nu se vedea din cauza cetii dese imprastiate pretutindeni, dar mi se promisese ca aveam sa-l vad cu siguranta in dimineata cind aveam sa trec o din nou pe acolo.

Ma intristasem brusc. Atunci nu stiusem de ce,  poate credeam ca era prea curind, dupa ce abia venisem, sa mi se aminteasca de ziua cind aveam sa plec. Acum insa stiu ceea ce atunci nu puteam sti; acum stiu  ca simteam undeva ascuns, ceva tainic ce venea parca din tocmai acea ceata vrajita, ceva ca o poarta magica spre o lume de basm.

Nu gresisem: poarta ma astepta. Iar cind mi s-a deschis, la picioare mi s-a intins o carare nesfirsita, ca un covor de lumina.

Nu m-am gindit niciodata daca cel care deschisese tocmai atunci, tocmai mie, acea poarta, stiuse ca era ziua mea. Nu conta decit ca primisem cel mai frumos dar, singurul dar divin pe care un muritor il poate primi.

Timp indelung si luminos precum calea ce mi se deschisese, a trecut peste noaptea de atunci. Însa din noaptea de gheata care m-a aruncat in singuratatea iernii, ceata a inceput sa se indeaseasca din nou, infasurindu-ma in tacerea ei, ca intr-o gogoasa de matase siderala. De acolo, dinauntru, calea de lumina nu se mai vedea… iar eu nu  mai puteam decit sa astept si sa sper ca cineva va trece pe acel drum si, zarind sfera de ceata, va veni sa-mi redea libertatea.

Dar trebuie ca  in acel an, de ziua mea, ceata a fost atit de deasa, incit cel ce trecea printre munti purtind in miini darul iubirii, nu m-a putut vedea.

Publicata in revista "Altfel" nr 39 / noiembrie 2002

Publicata in volumul "Amintirile Marii" - Editura Morosan, 2003

© Toate drepturile apartin autorului.
Orice reproducere partiala sau totala a textelor publicate pe acest site web se poate face numai cu acordul scris al autorului.